You are currently browsing the monthly archive for iulie 2010.
Aseară am ajuns la părinti în Londra, după o călătorie de cca. 3h. Mai mult am așteptat în minusculul aeroport internațional din Bacău. Data trecută am făcut cam 2 zile. Luasem forma scaunului din autocar deja de atâta șezut. Oricum, nu se compară cu iritarea pe care vameșii români ți-o pot provoca. Îs specializați în treaba asta.
Parcă și văd… training în sâcâire pentru depistarea teroriștilor mai slabi de înger, 2 semestre! În fine…
Și, spre deosebire de dată trecută, acum sunt însurat. Deci, am călătorit împreuna cu soția. A fost o experiență interesantă pentru amândoi. Ea a fost cam dezamagită cu privire la zbor. Se aștepta să fie o experiență terifiantă… 
Am vizitat Londra cât de cât ultima oară, însă sunt curios… ce n-ar trebui să ratez în aceste 2 săptămâni…? Poate aveți voi vreo sugestie… M-aș bucura dacă aș primi ceva sfaturi. Mulțumesc anticipat!
Am fost zilele trecute în Deda, undeva prin Ardeal, la rude. Tatăl iubitei mele soții e de prin părţile acelea și ocazional mai luăm o gură proaspătă de aer la poalele Munților Călimani. Nu sunt obișnuit cu liniștea de pe acolo. La București zgomot, acasă… toată vacanța s-a lucrat la reabilitarea școlii de sub geamul meu. Uf…zgomot încă de la primele ore ale dimineții. Așa că 2 zile de verdeață și zmeură la discreție din propria curte …hm, grozav. Ba, întro zi am și pescuit. Nu, nu e vreun lac pe acolo. Sunt multe pâraie. Și pe pâraiele astea am încercat să pescuim după metoda mult încercată de socrul meu încă din tinerețea sa: cu mâna pe sub pietre. Și surpriză! Chiar am prins un pește. Era pește însă Laura l-a confundat cu un mormoloc mai mare. Deh… că a fost, că nu a fost…cel puțin pot să spun că am prins totuşi ceva pe pârâu, cu mâna.
Dacă ne uităm în jur, vedem o mulțime de tineri creștini care se aseamănă cu cafeaua decofeinizată. Miroase ca o cafea adevărată, arată ca o cafea adevărată, ba chiar poartă același gust, dar niciodată nu va avea același efect. Vino și tu sa înțelegi care este puterea creștinismului, cu unul dintre cei mai mari evangheliști contemporani, pastor la o biserică din Elveția, Sacha Ernst și să te închini prin muzică, împreună cu formația Excelsior.
Pastorul Sacha va aborda două subiecte deosebit de importante. Mai întâi va vorbi despre “Efectele dezastruoase ale păcatului și cum să vezi astfel Gloria lui Dumnezeu prin Isus Cristos”, apoi va merge un pas înainte pentru a discuta despre “Dedicarea in slujire și putere în lucrare prin Duhul Sfânt”.
Grupul local Luminătorii, va deschide timpul de închinare, care va fi condus în continuare de Excelsior, din Ploiești. Evenimentul va avea loc la Biserica Lumina din șos. Andronache, nr. 60A, sector 2, București, Sâmbătă 7 August, începând cu ora 16:00.
Într-o lume în care ar predomina shalom, toate căsătoriile ar fi sănătoase şi toţi copiii-n siguranţă. Cei care ar avea prea mult le-ar da celor care ar avea prea puţin. Copiii palestinieni şi cei israelieni s-ar juca împreună pe malul vestic al Iordanului, iar părinţii lor şi-ar construi case uii altora. În birourile şi sălile de consiliu ale marilor companii, directorii executivi ar „complota” între ei să-şi ajute colegii şi i-ar coplimenta pe la spate. Ziarele de scandal ar fi pline de fapte eroice şi de pilde de frumuseţe morală. Talk-show-urile ar aduce în prim-plan mame şi fiice care se iubesc cu adevărat una pe cealaltă, soţii care aduc pe lume copiii concepuţi cu soţii lor, bărbaţi cărora le face plăcere să se-mbrace ca bărbaţi.
Nemulţumirile sau neînţelegerile ar fi rezolvate cu bunăvoinţă şi consideraţie. Ar mai exista poate avocaţi, dar numai ca să presteze munci cu adevărat folositoare, ca producerea şi livrarea la domiciliu a celor mai bune pizza, fără grăsimi şi cu nivel minim de colesterol. Uşile n-ar mai avea încuietori, iar maşinile n-ar mai avea nevoie de sisteme anti-furt. În scoli nu ar mai fi nevoie de asistenţa poliţiei, şi nici de supraveghere electronică. Elevii şi profesorii şi-ar aprecia reciproc munca depusă, iar în vacanţe, fiecare copil ar fi selecţionat pentru o echipă în care să practice sportul preferat.
Bisericile nu s-ar mai dezbina.
Oamenii n-ar mai fi plictisiţi sau grăbiţi. Nici un tată nu şi-ar mai dezamăgi copilul cu un descurajant: „Sunt foarte ocupat!” Deficitul nostru naţional de somn ar fi compensat, iar în cafenele n-ai mai găsi decat cafea „fără cofeină”.
Tribunalele şi centrele de adăpost pentru femeile sau persoanele abuzate s-ar transforma în centre comunitare de recreere. Ori de câte ori cineva s-ar atinge de un semen al sau, ar fi doar ca să-şi manifeste afecţiunea, încurajarea sau încântarea.
Nimeni n-ar mai fi singur, nimănui nu i-ar mai fi frică. Oamenii de diverse rase şi-ar da mâinile, s-ar simţi onoraţi şi îmbogăţiţi prin diferenţele lor şi s-ar apropria mai mult unii de alţii în numele umanităţii comune.
Iar în centrul întregii comunităţi S-ar afla magnificul ei arhitect şi cel mai de seamă cetăţean al ei: Dumnezeu, a Cărui prezenţă umple fiecare persoană cu nesfârşită splendoare şi cu o mereu sporită încântare.
John Ortberg, Toţi sunt normali până ajungi să-i cunoşti, p. 20.
Christian Today raportează că Armata Salvării face un apel către femeile din biserică să se alăture luptei împotriva traficului de fiinţe umane. Comisarul Helen Clifton a transmis un mesaj de trezire tinerilor care au participat sâmbătă la Convenţia Internaţională de tineret din Stockholm, Suedia. „Trebuie să fim mai înţelepţi şi mai bine pregătiţi, însă fără a ne pierde pasiunea pentru cei care şi-au pierdut inocenţa cedând în faţa unei vieţi triste şi singuratice”, a afimat Clifton. „Munca necesită prevenire, continuitate, protecţie şi rugăciune.” Clifton a vorbit la peste 1000 de femei tinere la acest eveniment. Comisarul Christine MacMillan, directorul Comisiei Internationale de Dreptate Socială a Armatei Salvării(ISJC), s-a adresat în această convenţie prin DVD. „Călătoria noastră în credinţa trebuie să fie deranjată de toate aceste nedreptăţi din lume. Dacă nu este atunci inimile noastre sunt amorţite sau împietrite şi avem nevoie ca Dumnezeu să ne reînnoiască sensibilitatea”, a spus aceasta.
Mission News Network relatează că tinerii din Statele Unite nu mai sunt atât de entuziasmaţi în împărtăşirea propriei credinţe comparativ cu anul 1997. Potrivit unui studiu nou, cei de la Barna Group au descoperit că mai puţin de jumătate din tineri (45%) spun că şi-au împărtăşit credinţa în ultimul an celor ce au perspective diferite de ale lor. În 1997, acest numar era de 63%. „Cred că mulţi tineri, precum şi mulţi studenţi au adoptat această perspectivă culturală a toleranţei ”, a afirmat Terry Erickson, directorul pe sectorul de evanghelizare a InterVarsity Christian Fellowship. „Nu vrei să jigneşti pe nimeni, aşa că ai o mare reţinere în a-ţi împărtăşi credinţa. Observăm o mulţime de studenţi în universităţi care trebuie să treacă de această barieră dacă vor să evanghelizeze”.
O specie de primate despre care se credea că a dispărut a fost fotografiată pentru prima oară, au anunţat cercetătorii.
Descoperită în 1937, dar dispărută în ultimii 60 de ani, pentru Loris tardigradus din Sri Lanka (Slender Loris) nu mai exista nici o speranţă, scriau revistele de specialitate. În 2002, primata a fost observat, pentru foarte puţin timp, în timpul nopţii, fapt care a dat speranţe mari conservaţioniştilor.
Potrivit nationalgeographic.com, un studiu condus de Zoological Society of London a confirmat că Loris-ul este în viaţă, iar în 2009, două exemplare au fost fotografiate şi examinate.
Estimările iniţiale plasează numărul de indivizi ale acestei specii la mai puţin de 100, a declarat biologul Craig Turner de la Zoological Society of London, habitatul acestora reducându-se la câteva păduri din Sri Lanka centrală.
„Aceasta este probabil cea mai rară primată pe care o cunoaştem”, a mai adăugat Turner.
Sursa: Realitatea.net
S-au scris multe în ultimii ani despre problema plagiatului în predicare. Totuşi această problemă nu este nouă. În 1330, călugărul franciscan John de Werden a oferit o compilaţie de predici numită Dormi Secure. Titlul întreg ar fi fost Dormi liniştit şi nu te îngrijora despre predica de mâine; sunt o mulţime în această carte din care poţi să alegi”. Probabil erau mulţi predicatori care dormeau în zilele acelea. Această colecţie s-a reeditat de 25 de ori înainte de anul 1500. (Charles Smyth, The Art of Preaching 747-1939).
“În condiţiile în care aerul cald are o mişcare haotică, este mai rarefiat şi are tendinţa de ascendenţă mult mai accentuată, atunci sunt favorizate precipitaţii mai abundente cu caracter torenţial”, sunt de părere meteorologii.
Adică vaporii se încălzesc rapid la suprafaţa solului şi urcă la înălţimi foarte mari. La aproape 10.000 de metri se condensează şi formează aşa numiţii nori convectivi. Care în cel mult trei ore aduc o ploaie puternică, de aproximativ un sfert de oră.
Atât de puternică a fost ploaia asta încât a dărâmat şi unul din cei doi copaci din spatele blocului meu. După câteva zile caniculare au apărut iarăşi norii, vântul a suflat cu putere şi mărul pe care îl ştiu de când înca eram copil, care a crescut odată cu mine a căzut peste maşina unui vecin.
Astfel, deci, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă. 1 Corinteni 10:12
Cam aşa arată Oneştiul după o ploaie de genul ăsta…
M-am întâlnit zilele astea cu nişte prieteni mai vechi. Era seară, veneam de la biserică şi am întrat într-o discuţie cu cei cu care altădată făceam cheta pentru ceva băutură pentru nopţile mai lungi de vară. Ei tot asta aveau de gând pentru noaptea următoare.
Vin de la X, îmi spune unul dintre ei. S-a spânzurat acum trei ore….
Ce-a facut ?
S-a spânzurat!, îmi spune.
Da, care X?, îl întreb.
X, îl ştii tu. Locuia la blocul cutare, etajul cutare. Avea Audi A6. A stricat săptămâna trecută 3.000 de Euro pe nimicuri. Îi trimitea taică-su lunar bani gârlă din Anglia. Avea tot ce-i trebuie. Să fii bătut în cap… Da na, drogurile astea l-au distrus. Noi făceam pronosticuri care îşi pune capăt zilelor primul. Credeam că va pleca Y, da uite că rezistă încă… Şi asta se droghează. Asta e. Da, nu-mi pare rău de X. Pe bune, nu-mi pare! Dacă-i prost! Îmi pare rău de Z.
Păi, ce-i cu Z ?!?, întreb mirat (Cu Z am fost coleg în clasele primare).
Păi nu ştii?!?
Ce să ştiu, am tot fost plecat!
S-a spânzurat acum două luni. L-a găsit seara frati’su cu venele tăiate, da’ l-a ameninţat că-l bate dacă spune la careva. Dimineaţa, l-au găsit spânzurat şi pe el. Pe Z îl înteleg. Pe bune… Sărăcia, nu mai avea ce mânca, era disperat, era vai de capul lui. Pe X nu-l înţeleg. Avea tot ce-i trebuie! Să fii prost să faci treaba asta. N-ai văzut, la fel şi Mădălina… Nu-i înţeleg pe oamenii ăştia!!!
Măi, orice-ar fi, nu ai dreptul să-ţi iei viaţa!, îi răspund mai mult din inerţie…
Da…! Şi drogurile astea te termină. Acum nu mult timp, Q a luat o doză, prima lui doză şi a început să dirijeze traficu’ prin Bucureşti în fundul gol. Te termină astea! Te prostesc cu totul…
Am rămas cu totul pe gânduri… Nu-mi mai găseam cuvintele. Când i-am povestit Laurei… mi-a reamintit şi ea că dacă nu era Dumnezeu, probabil ajungeam şi eu în starea asta. De multe ori m-am gândit la viitorul meu fără Dumnezeu. M-am imaginat închis, în orice fel dar nu cu ştreangul la gât. E adevărat însă că eram şi eu pe un drum asemănător. Cine ştie?!? Da, cine ştie… Viaţa fără Isus Hristos te aduce în cele mai negre unghere.
Am plecat acasă cu o părere de rău că băieţii au plecat prematur fără să guste din Hristos. Dacă ar fi făcut-o ar fi celebrat viaţa. M-a copleşit un profund sentiment de recunoştinţă pentru viaţă, viaţa care vine din Dumnezeu, împreună cu o dorinţă vie să nu mi-o irosesc pe nimicuri ci să mi-o dedic pentru a comunica mai mult, mai bine şi mai pasionat altora că Isus Hristos este viaţa. Şi chiar dacă nu vor crede în El, cum spunea cineva, să creadă cel puţin că noi credem. Aşa să trăim si să mărturisim despre această viaţă, care, odată însuşită, nu se va stinge la mormânt, ci va răsări în veşnicie în prezenţa lui Dumnezeu.
Părinţi, dacă căutaţi un mod prin care să vă întăriţi familia, începeţi prin a vă focaliza asupra soţului/soţiei, scrie Jim Burns oferind apoi şi zece sfaturi pentru tratarea partenerului într-un mod regal. Tratarea partenerului într-un mod regal, o prioritate în multele relaţii pe care le ai- este o alegere importantă şi intenţională care necesită multă muncă. Insă este cea mai importantă muncă care îţi va păstra familia sănătoasă şi stabilă. Iată zece sfaturi pentru menţinerea „magiei” între tine şi soţia ta…
1) Continuaţi să vă spuneţi “Te iubesc.” Aceste două cuvinte sunt foarte puternice! Puţini oameni, dacă nu niciunul, obosesc auzind că sunt iubiţi. Când spui „te iubesc” fă tot posibilul să acorzi partenerului întreaga ta atenţie. Fii sigur că vorbeşti serios când spui asta!!!
2) Oferă complimente sincere şi semnificative în mod regulat. „Hmm, părul tău miroase minunat” s-ar putea să fie potrivite însă afirmaţii precum „Faci atât de mult pentru ca familia noastră să funcţioneze. Nu ţi-aş putea mulţumi vreodată destul pentru ceea ce faci” sunt mult mai puternice şi mai semnificative dacă vrei ca soţia ta să se simtă cu adevărat specială. Afirmaţiile vin în tot felul de forme şi mărimi: de la afirmaţii verbale oferite în mod personal, până la mesaje audio pe telefon sau e-mailuri şi notiţe scrise de mâna sau felicitări.
3) Creează şi menţine în mod regulat, nenegociabil, o seară doar pentru tine şi soţia ta. (Apropo, acest lucru înseamnă timp departe de copii sau alţi prieteni.) Relaţiile au nevoie de o împrospătare unu-la-unu pentru a rămâne sănătoase. O seară împreună poate să ofere calitatea şi cantitatea de timp de care ai nevoie pentru o relaţie puternică între tine şi soţia ta.
4) Luaţi-vă o vacanţă împreună. Aceeaşi idee ca cea precizata mai sus. O vacanţă cu soţia ta vă va oferi mai mult timp pentru a vă focaliza unul asupra altuia, precum şi oportunităţi de a reaprinde romantismul în viaţa voastră.
5) Oferiţi soţiei putere de veto asupra propriului program. Acest lucru Read the rest of this entry »
Am tot făcut drumul ăsta Oneşti – Bacău, Bacău – Oneşti hitchhiking (autostop)… şi o să-l mai fac pentru o vreme, asta până reuşim să ne mutăm în Bacău. Apropo, dacă sunteţi prin zonă, vă invit la biserica „Adevăr şi Lumină”, biserica în care slujesc pe Domnul meu.
Aşa... şi făceam autostopul. A oprit la un moment dat o maşină. Am ezitat, părea că doar parchează… însă nu apuc să-mi pun măcar centura că am şi început o discuţie care a durat până în faţa locuinţei mele din Oneşti. Ochii-ţi sunt după fete…începe el, un tip destul de aşezat, inteligent pe la vreo 40 de ani. Ochii mi-s doar după o fată. Îs căsătorit!, îi răspund. În fine…puţină batjocură din partea lui, un cusur românesc de altfel, apoi sfaturi de la un om care trecuse prin 3 căsătorii... las’ că vezi tu după câţiva ani…aşa gândeam şi eu la vârsta ta.
Înteleg şi oarecum nu înţeleg un aspect la oamenii aceştia cu vieţi şi căsnicii ruinate, neîmpliniţi. Tind să-şi proiecteze propria dezamgire în vieţile celorlalţi… că toate-s la fel. Am făcut apel tot drumul la Dumnezeu, la câtă frumuseţe oferă El în căsnicie, familie, viaţă… etc. Aceaşi replica însă…las’ că vezi tu!
O parte a discuţiei m-a pus cumva într-o situaţie jenantă… de aici şi acest post. Poate ar trebui să luăm aminte. M-a întrebat dacă noi avem emisiuni pe OTV duminica. I-am zis că da… ştiam eu ceva de „Păstorul cel bun”… Şi când să-mi crească şi inima că ştia ceva, că auzise Evanghelia, mi-o întoarce... Şi voi sunteti ăia cu aberaţiile alea. Am văzut o bătrană vai de steaua ei…bolnavă… Vroia să fie vindecată…Si o punea păstorul ăla să stea nu ştiu cum… o tot întreba..”te mai doare?”. Na acum bătrânica ce să zică… „Nu mă mai doare, nu mă mai doare”. Ce e asta domne’?
Mi-am adus aminte că într-o duminică am văzut Read the rest of this entry »
Mirarea e acea calitate a minţii care se bucură de fiorul emoţiei, deşi nu renunţă niciodată la raţiune. Este acea abordare a realităţii ce nu are nevoie mereu de momente de exaltare pentru a se menţine pe linia de plutire, dar nici nu este făcută vulnerabilă de căderile în lupta vieţii.
Ea vede extraordinarul în ordinar şi găseşte în extraordinar confirmarea a ceea ce deja ştie. Mirarea îmbraţisează sufletul (spiritual) dar este resimţită şi în trup (materialul). Mirarea interpretează viaţa prin ochii eternităţii în timp ce se bucură de clipă, însă nu lasă niciodată ca imaginea de moment să epuizeze eternul. Mirarea dă farmec şi ştie unde şi când să găsească acel farmec. Mirarea ştie cum să citească umbrele, deoarece cunoaşte natura luminii. Mirarea ştie că deşi nu te poţi uita ţintă la lumină, nu poţi să vezi nimic fără ea. Ea nu se sfârşeşte odată cu copilăria, dar îşi găseşte tâlcul acolo. E ca o plimbare printr-o pădure, trecând peste obstacolele şi ocolisurile obişnuite, în timp ce simţul orientării îţi spune: „Iată calea, mergi pe ea”(cf. Isaia 30:21). Aşadar nu este deloc surprinzator că din cele şaptezeci de apariţii ale cuvântului miracol (minune) în Vechiul Testament, aproape jumătate din ele sunt folosite de David, dulcele cântăreţ al lui Israel. Miracolul şi cântecul merg mână în mână. Mirarea nu se poate abţine să nu izbucnească în cântec. Până şi natura recunoaşte acest lucru.
Ravi Zacharias, Redescoperind mirarea, Ed. Cartea Creştină, p. 34, 35.
Lev Tolstoi, scriitorul rus, vorbeşte despre o întâmplare de-a sa. Mergea pe stradă şi a trecut la un moment dat pe lângă un cerşetor. Tolstoi şi-a scos portofelul din buzunar pentru a da cerşetorului ceva bani, dar portofelul său era gol. S-a întors către bărbat şi a zis… „Îmi pare rău fratele meu, dar nu am nimic să-ţi dau”.
Cerşetorul s-a luminat la faţă şi i-a zis… „Mi-ai dat mai mult decât ţi-am cerut. M-ai numit fratele tău. ”
Pentru cei iubiţi, apreciaţi un cuvânt bun, o vorbă de apreciere poate nu înseamnă atât de mult, însă interacţionăm zilnic cu mulţi oameni flămanzi după afecţiune, după cuvinte frumoase, după mângâiere. Din păcate mulţi dintre noi nu oferă în mod gratuit dragoste şi compasiune. Politica după care merg merg este dă-mi şi-ţi voi da. Ei nu pricep şi nu au avut parte de bucuria, de fericirea celui care mai degrabă dă decât se aşteaptă să primească.
Când ai apreciat, ai folosit cuvinte frumoase, ai îmbărbătat, mângâiat ultima oară în mod necondiţionat, dezinteresat pe cei de lângă tine?
Isus S-a întors şi a văzut-o. El i-a zis: „Îndrăzneşte, fiică! Credinţa ta te-a vindecat!” Matei 9:22
O problemă menstruală cronică. O asemenea problemă ar fi dificilă pentru orice femeie din orice vreme. Însă pentru o evreică situaţia sa era extrem de serioasă. Nici o parte din viaţa sa nu rămânea neafectată.
Sexual… ea nu putea să se atingă de soţul ei.
Maternal… ea nu putea să aibă copii.
Casnic… tot ce atingea era considerat necurat.
Spiritual… nu îi era îngăduit să intre în templu.
De doisprezece ani încercase tot ce era pe piaţă, îşi cheltuise toţi banii însă fără rezultat. Ba mai mult, situaţia ei devenea din ce în ce mai rea.
Însă Domnul Isus o vindecă, apoi o numeşte fiică. „Îndrăzneşte, fiică! Credinţa ta te-a vindecat!” Este singură dată când Isus numeşte o femeie cu termenul fiică. Vindecată şi mângâiată totodată.
Tradiţia spune că ea nu a uitat vreodată ce a făcut Isus, aminteşte Max Lucado în He Still Moves Stones. Legenda specifică faptul că ea a stat cu Isus şi L-a urmat în timp ce-Şi purta crucea pe Golgota. Unii cred că este Veronica, femeia care a mers alături de el pe drumul crucii. Şi când sudoarea şi sângele Îi intrau în ochi, ea ştergea fruntea Mântuitorului. Ea în ceasul durerii sale, a primit ajutorul Lui. El, în ceasul suferinţei Sale, l-a primit pe al ei. Nu ştim dacă legenda este adevărată, însă ar putea fi. Şi nu ştiu dacă la fel s-a întâmplat cu tine, însă s-ar putea întâmpla cu siguranţă.
Pastorii puritani, cunoscuţi ca şi medici ai sufletului, reprezintă în istoria bisericii prima şcoală protestantă de consiliere biblică.[1] Aceştia se refereau la consiliere ca la lucrul cu sufletul. Ei vorbeau despre responsabilitatea lucrătorului de a vindeca sufletele. Înţelegeau că singurul ajutor demn de încredere pentru suflet este adevărul infailibil al Scripturii aplicat de Duhul lui Dumnezeu. Ştiau că vindecarea genuină, eficace şi permanentă a maladiilor sufletului este produsă de harul lui Dumnezeu în inima credinciosului,[2] și se încredeau în această lucrare pe care numai Duhul lui Dumnezeu putea să o facă.
[1] Timothy KELLER, „Puritan Resources for Biblical Counseling”, Journal of Pastoral Practice, 1988, p. 9.
[2] MACARTHUR, MACK, Introduction to Biblical Counseling, p. 9.
O. Paler relatează o întâmplare interesantă, cu tâlc, de pe plaiurile mioritice , întâmplare consemnată în “Rugați-vă să nu vă crească aripi” și reluată în “Calomnii mitologice”.
Veneam, dinspre munte, cu mașina, îmi povestește avocatul F. La vreo zece kilometri înainte de Sibiu, am rămas în pană. Și, cum nu era drum circulat, nu trecea nimeni ca să-mi remorcheze mașina. Într-un târziu, am zărit apropiindu-se un car cu fân. Când a ajuns în dreptul meu, m-am adresat țăranului care mâna caii.
- Unde duci fânul?
- La târg.
- La Sibiu?
Omul a oprit.
- Dar de ce mă întrebi? E dincolo de Sibiu.
- Și dacă nu te-ai mai duce până acolo?
- Cum să nu mă duc?
- Iți cumpăr eu fânul.
- Dumneata? Păi ce faci cu el?
- Îți cumpăr fânul și, în loc să bați atâta drum, mă remorchezi pe mine până la Sibiu și gata.
Omul m-a privit neîncrezător.
- Vorbești serios?
- Sigur că vorbesc serios. Cât face fânul?
Mi-a spus prețul.
- Perfect. Uite banii.
Dar nu s-a grăbit să-i ia.
- Și cu fânul ce se întâmplă?
- Îl descarci la marginea drumului. Din moment ce primești banii pe el, înseamnă că e al meu.
- Dar dumneata ai vite?
- N-am.
- Ce faci atunci cu fânul?
- Îl las aici.
- Să putrezească?
- Să putrezească.
- Dar nu-i păcat?
- De ce să fie păcat?
- E fân muncit. L-am cosit, l-am uscat.
- Omule, la târg nu te duci ca să-l vinzi?
- Ba da.
- Eu te scutesc de o parte din drum. Mi-l vinzi mie.
- E drept, dar, la târg, cine-l cumpără are nevoie de el. Îl folosește, nu-l aruncă.
- Și ce-ți pasă? Important e că-ți primești banii.
- Îmi pasă.
Și n-a vrut domnule, să descarce fânul, a încheiat avocatul F. A dat bice cailor și dus a fost. Unde mai pui că la târg risca să nu găsească cumpărător. Ca să vezi, exista oameni ciudati, incapabili să iasă din logica lor.
“Nu este vreo activitate pe care păstorul s-o faca și care să aibă o mai mare influență pentru vitalitatea bisericii decât predicarea”, scria Adam Hamilton în cartea sa, Leading Beyond the Walls: Developing Congregations with a Heart for the Unchurched.
“Dacă păstorul este un predicator slab sau nu-și alocă suficient timp pentru pregătirea predicilor întreaga comunitate va suferi. Dacă păstorul pregătește predici bine documentate și bine gândite cu o relevanță clară și aplicabilitate pentru biserica sa, predicându-le totodată cu pasiune, convingere și claritate, întreaga comunitate va beneficia din asta.”
Jumătate de adevăr nu este un adevăr întreg. Predicarea este printre preocupările de bază ale păstorului însă nu este cea mai influentă preocupare a acestuia. Pardon! Cea mai influentă preocupare este rugăciunea, o viața consacrată comuniunii cu Dumnezeul pe care îl proclamă. Și uite-așa unii cred ce spun alții că ar fi important pentru viața bisericii. Ce-ar fi dacă L-am întreba mai întâi pe Cel ce a avut ideea, Cel ce a inventat până la urmă… Biserica. Cu siguranță ne-ar spune că dacă vrem ca aceasta să aibă vitalitate trebuie mai întâi tu, ca păstor, să fii viu. Și apoi, ne-ar spune că pentru a fi viu, trebuie să respiri, iar oxigen, aer curat pentru tine și Biserica pe care o păstorești nu găsești decât în prezența lui Dumnezeu.
Cum am putea oare predica numai din cărți, tratate teologice, din mesajele altora, din felul în care alții spun despre alții că au spus că unii L-au cunoscut pe Dumnezeu… Dacă dorește ca oamenii să-L cunoască pe El, mai întâi de toate păstorul trebuie să-L cunoască, trebuie să se fi întâlnit cu Domnul său.
Iată alt citat… mai clasic, mai potrivit.
„Predicarea trebuie urmată de rugăciune. Predicatorul trebuie să ajungă să-și dea seama că predica sa este relativ lipsită de putere de a aduce o viață nouă până în momentul când va începe să-și pună deoparte timp pentru rugăciune și, potrivit învățăturii Cuvântului lui Dumnezeu, se va strădui, va trudi și va persevera în rugaciune, nu-și va îngădui odihna, și nu-I va da nici lui Dumnezeu răgaz, până nu-i va dărui Duhul într-o revărsare de putere. Nu simtiți că trebuie să apară o schimbare în munca noastra? Așa cum suntem predicatori zeloși, tot astfel trebuie să fim zeloși în rugăciune.”
Andrew Murray în Viața de rugăciune.
…Don Quijote ar fi întâlnit la noi un mediu ostil, neprielnic, care i-ar fi îngreunat “nebunia”, cerându-i și mai mult eroism, dacă nu cumva, s-ar fi decis să emigreze.
Ziceam în “Don Quijote în Est” că, pentru mentalitatea românească, “fumul” e mai important decât “focul”, încât e, practic, imposibil să scapi de “gura lumii”. De vreme ce a ieșit “fum”, aproape că nu mai trebuie dovedită existența “focului”. Dezmințirile nu fac decât să sporească nebuloasa zvonurilor. “Gura lumi” fiind un Moloh, pe care nimic nu-l mai satură. Poate asta l-a determinat pe Rădulescu-Motru să afirme într-o conferință ținută la Ateneu, în 1910, ca românul, deși se găsește între munti, n-a fost tentat să-și sape gândul în piatră. A preferat să-și “verse” focul inimii stând de vorba cu lumea, o lume trecătoare ca și el. […]
Gândiți-vă că harul nostru, inegalabil, de a cleveti, ar fi risipit orice urmă de mister în jurul lui. Și că despre Dulcineea ar fi circulat, cu siguranță, povești deocheate care l-ar fi făcut și pe Sancho Panza să roșească.[…]
Noi n-am fi rezistat, ca grecii, câteva milenii, să nu ne suim pe Olimp. Tentația de a-i spiona pe zei și de a bârfi, apoi, eventual, pe seama lor ar fi fost prea mare. Ne-am fi grăbit să escaladam muntele, ca să ne convingem ce e adevărat și ce nu, iar zeii nostri ar fi devenit destul de repede subiect de bășcălie. […]
Vreau să spun doamnelor și domnilor, că Don Quijote ar fi trebuit să înfrunte, pe malurile Damboviței, nu ironiile obișnuite. Ar fi fost confruntat cu versiunea autohtonă a ironiei, cu bașcălia, cu zeflemeaua care joacă în viața noastră rolul pe care-l joacă lipitorile la bolnavii care au suferit un atac cerebral. Paul Morand a fost politicos, după părerea mea, când a scris că “România e un pământ tragic unde totul se sfârșește în comic”. Dacă nu veți socoti lipsă de patriotism ce voi spune, eu cred că noi avem dificultăți mari să luam ceva în serios.
Putem să amenajăm un talcioc pe orice Golgotă. Read the rest of this entry »
În lumea arabă a veacului al șaptelea, când a trăit Mahomed, oamenii se închinau la mai mult de 360 de zei, câte unul pentru fiecare zi a anului selenar. Unul dintre aceștia era zeul lunii, tovarașul masculin al zeiței soarelui. Zeul lunii era cunoscut sub diferite nume, dintre care unul era Allah, iar acesta era zeul preferat al familiei lui Mahomed. Iată explicația dată de dr. Robert Morey: Numele arab al tatălui lui Mahomed era, literal, Abd-Allah. Numele unchiului său era, Obied-Allah. Aceste nume ne explică devotamentul personal manifestat de familia păgână a lui Mahomed față de Allah, zeul lunii.
Când Mahomed a început să propovăduiască noua sa religie, a ales, în mod firesc, să îl preamărească pe zeul lunii, pe Allah, și să îl declare drept singurul Dumnezeu adevărat.
David Jeremiah, Ce se intampla cu lumea in care traim?, p. 82
Mulți își amintesc scena faimoasă din primul film Peter Pan, în care Peter este în dormitorul copiilor. Aceștia îl văzuseră zburând și ar fi vrut să zboare și ei. Au încercat să zboare de la podea, s-au urcat în pat și la fel, au încercat iarăși, însă toate încercările lor au fost sortite eșecului.
„Cum faci să zbori?”, a întrebat John. Și Peter a răspuns: „Trebuie să te gândești la lucruri plăcute, să ai gânduri frumoase și ele te vor ridica în aer.”
Un alt moment frumos este în filmul Hook. Filmul urmărește viața unui bărbat în vârstă care are propria familie și care descoperă că el a fost Peter Pan. Trebuie să se întoarcă în Neverland însă are o mare problemă. Nu-și mai amintește cum să zboare. Știe că trebuie să se gândească la lucruri plăcute, să aibă gânduri frumoase, însă tot nu poate să se dezlipească de pe pământ. În final, se gândește la familia sa și gândurile cu privire la aceasta îl fac să zboare, să se înalțe din nou.
Gândurile lui Dumnezeu cu privire la noi și familia noastra sunt gânduri frumoase, plăcute, multe, mai multe decât boabele de nisip (ps.139:18), gânduri de pace și nu de nenorocire, ca sa ne dea un viitor și o nădejde (Ier. 29:11).
Gândurile noastre nu sunt gândurile lui Dumnezeu. Și pentru că nu sunt, și pentru că acestea se materializează de cele mai multe ori, da, căsnicia pentru mulți devine „singurul război în care, în cele din urmă, la sfârșitul zilei vei împărți acelasi pat cu dușmanul”, și nu va fi bucățica de cer, colțul acela de Rai promis reciproc inca din prima zi.
Nimic nu este mai ușor decât a gândi, tot așa cum nimic nu este mai greu decât a gândi bine si corect. În aceași idee, viața noastra de familie nu se ridică mai presus de măsura gândurilor noastre. Gânduri care de altfel sunt păcătoase și corupte. De aici și imperativul de a cunoaște gândul lui Dumnezeu, planul Său cu privire la noi și familia noastră. Când vom cunoaște și vom trăi gândul Lui, întotdeauna fericirea Sa va deveni fericirea și împlinirea noastră. Care ar fi gândurile Sale?
În primul rând gândul lui Dumnezeu pentru căsnicia noastră este ca El să Read the rest of this entry »
Comentarii recente.