v
“Cum se simte băiatul tău, Bob?” întreabă bărbatul înalt şi subţirel cu cămaşă în carouri.
“E bine, domnule Blanchard,” răspunde şoferul de camion corpolent, cu barba nerasă de o zi. “De săptămâna trecută a început să-i fie mai bine.”
“Nu rugăm pentru el.”
Nu este nimic neobişnuit sau spectaculos în conversaţia scurtă din parcarea cu pietriş a unei tabere creştine din partea de sud a statului Georgia. Doi bărbaţi—oaspeţi obişnuiţi, un om de afaceri şi un şofer de camion—schimbă salutări şi îşi exprimă implicarea în rugăciune pentru binele celor care le sunt prieteni sau cunoscuţi. Nimic excepţional. Deloc excepţional, până îţi dai seama că “domnul Blanchard” este James H. Blanchard, director executiv şi şi preşedinte al bordului de conducere de la Synovus.
Având un succes extraordinar în afaceri şi o influenţă extrem de mare în politică, Blanchard desconsideră orice idee de emfază şi extravaganţă. Un om de care te poţi apropia, om umil şi creştin cu o dedicare deplină, James Blanchard trăieşte în locul în care s-a născut, în Columbus, Georgia. A refuzat invitaţiile de a muta Synovus (un imperiu bancar valorând mai mult de 20 miliarde dolari) la New York. “Columbus este acasă,” spune el, în stilul său de vorbire sudică voalată şi aristocratică, ca şi cum cuvântul acasă ar explica totul.
Capabil să stea între cei mai de succes oameni de afaceri din America, James Blanchard nu se laudă cu sine însuşi. Simţindu-se tot aşa de confortabil în ape adânci ca şi în sala de şedinţe a bordului, preocupat mai mult de fiul unui şofer decât de bursa de valori, modestia lui James Blanchard l-a făcut îndrăgit localnicilor.
Un proprietar de butic din Columbus a spus despre magnatul din sectorul bancar, “Blanchard este om adevărat.”
Acesta este probabil cel mai înalt compliment pentru un om cu adevărat modest. Blanchard, în timp ce se simte confortabil cu succesul său, trăieşte într-un echilibru stăpânit, necăzând nici în extrema auto-înălţării mândre, nici în cea de umilinţă falsă respingătoare a omului arogant în sine însuşi.
El este doar ce este, un om de succes, binecuvântat de Dumnezeu, folosind resursele pe care le stăpâneşte pentru Dumnezeu şi spre bine. Rezistând exagerărilor de prost gust ale unora cu mult mai puţin avuţi decât el, Blanchard trăieşte într-o modestie autentică.[i]
v
Nimic nu poate compensa lipsa de modestie, fără de care frumuseţea este disgraţioasă şi înţelepciunea detestabilă.
—SIR RICHARD STEELE
v
OMUNITATEA CREŞTINĂ DE LA ÎNCEPUT ERA formată din evrei. Străduinţa ei nu era să cunoască cum să trăiască o viaţă sfântă. Încă din timpurile cele mai de demult Legea lui Moise le-a prescris şi cele mai mărunte detalii ale vieţii familiale, de afaceri şi de relaţii sociale. Lupta sau străduinţa acestor creştini evrei de la început era să înţeleagă mântuirea prin credinţa în Mesia cel îndurător. Întâlnindu‑se în pridvorul lui Solomon, iudeii mesianici de la început nu urmăreau o schimbare radicală a stilului lor de viaţă. În timp ce aşteptau reîntoarcerea Împăratului, ei celebrau dragostea şi libertatea Duhului Sfânt.
Totuşi, odată cu întârzierea revenirii lui Isus, comunitatea creştinilor evrei a fost dată afară din templu, afară din Ierusalim, apoi în cele din urmă, afară din Israel. În mod treptat mişcarea creştină a început să străpungă pântecele sensibil al lumii greco-romane. Izolarea Ierusalimului nu-i pregătise deloc pentru decadenţa teribilă pe care au întânit-o în resturile putrede ale gloriei imperiale. Roma devenise o femeie stricată epuizată şi bătrână, ale cărei pofte depravate au corupt nu doar înzorzonata linie împărătească, ci şi întreaga populaţie. Putregaiul a atins curtea împărătească, afacerile, teatrele şi familiile.
În flacăra trezirii din Efes (Fapte 19), impactul creştinismului a dus la o schimbare imediată a stilului de viaţă. Colecţii uriaşe de cărţi de magie şi lucruri de nimic au fost arse. Efesenii erau păgâni închinători la idoli, nu iudei legalişti. Idolii lor, în cea mai mare parte statuete din argint ai zeiţei Diana, au fost sortiţi nimicirii, şi ei nu mai cumpărau alţi zei. Argintarii care făceau aceste statuete şi-au dat seama că acest nou stil de viaţă al creştinilor însemna sfârşitul industriei lor, şi au pus la cale o răscoală. Şi totuşi, în Ierusalim nu s-au ridicat ruguri ale Torei. Acolo nu exista o anumită industrie bazată pe răspândirea păcatului. În Ierusalim creştinismul era o chestiune pur religioasă. În Efes, Corint sau Roma problema se punea cum să trăieşti o viaţă creştină în atmosfera decăzută a păgânismului în descompunere.
Creştinii din Ierusalimul anului 33 d. Hr. se întrebau, “Când va veni Isus din nou, şi ce va însemna restaurarea împărăţiei lui David?”
Creştinii din Efes, la mai puţin de treizeci de ani după aceea, puneau întrebări complet diferite: “Cum trebuie să ne purtăm în afaceri? Putem cumpăra carne dedicată zeilor păgâni? Cum să ne purtăm cu sclavii? Cum ar trebui să să îmbrace femeile?”
Pe la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea şi începutul secolului douăzeci, civilizaţia Apuseană a fost creştinată. Evident, asta nu înseamnă că toţi au devenit creştini. Mai degrabă se poate spune că moravurile societăţii, valorile ei şi felul ei de viaţă au fost influenţate de creştinism.
Nu toţi erau cinstiţi, dar exista un consens în societate despre însemnătatea cinstei. Nu toţi mergeau la biserică, dar mersul la biserică era considerat un lucru “bun.” Tot aşa, nu toţi erau modeşti, însă modestia era considerată o virtute.
Acest lucru nu mai este neapărat adevărat astăzi. Modestia este acum considerată de multe ori o reprimare nevrotică atât a sexualităţii cât şi a individualităţii. Mulţi consideră că dacă America doreşte libertatea individului, atunci modestia poate fi considerată de fapt un lucru “rău.” O parte a problemei cu care se confruntă biserica de azi este că, pe lângă faptul că modestia este greşit înţeleasă, ea a fost de multe ori aplicată în mod îngust chiar de către biserică. Ne găsim acum într-o eră post-creştină în Apus. Degradarea morală din jurul nostru îi forţează pe creştini să vină cu răspunsuri care nu mai sunt “de la sine înţelese.” Ţinând la distanţă legalismul Ierusalimului, pe de o parte, noi trebuie de cealaltă parte să ne împotrivim stricăciunii libertine. În multe privinţe suntem în situaţia Efesenilor.
TRĂIREA ÎN CADRUL LIMITELOR
Cei mai mulţi americani moderni înţeleg cuvântul modestie ca fiind legat doar de maniera de a te îmbrăca, şi chiar şi atunci este folosit mai ales pentru femei. Cu toate acestea, modestia este în fapt mai legată de respectul de sine şi stăpânirea de sine decât de îmbrăcămintea decoltată sau nu. Stilul de îmbrăcare este o aplicaţie a modestiei, nu o definiţie.
Modestia, în sensul ei clasic, înseamnă trăirea în cadrul limitelor. Modestia se supune limitelor proprietăţii. Este opusul “obrăzniciei,” care este caracteristica omului care se bagă în faţă, prea agresiv şi prea încrezut. Modestia este altceva decât lăudăroşenie şi aroganţă.
Modestia izvorăşte dintr-o apreciere temperată şi umilă a propriei importanţe. Ea este discretă, dar nu timidă. Modestia recunoaşte faptul că există în viaţă limite ale proprietăţii şi că este bine să te supui acestora. Modestia priveşte la restricţii ca la nişte protecţii pozitive, nu ca la nişte obstacole negative.
Lipsa de modestie neagă responsabilităţile faţă de lege, cultură, autoritate şi tradiţie. Lipsa de modestie se simte ofensată de semne de avertizare de felul “Nu călcaţi iarba.” Modestia spune, “Există în lume lucruri pe care este corect să le fac şi lucruri pe care nu este corect să le fac. Nu sunt prea bun, prea mare, prea bogat sau prea puternic să mi le arate cineva cu degetul.”
Modestia nu este supunere oarbă în faţa celor cărora le place să comande. Mai degrabă ea este o convingere că în viaţă există limite corecte. Mai mult, cei modeşti învaţă să-şi impună limite proprii. Modestia este în directă legătură cu modul în care cineva se priveşte pe sine însuşi.
Romani 12:1-3 ne oferă o perspectivă asupra modestiei:
Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită. Prin harul, care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine, ci să aibă simţiri cumpătate despre sine…
Aceasta este esenţa modestiei. Acest pasaj a fost scris pentru a ajuta pe păgânii din Roma antică, din America modernă şi nu numai, să înţeleagă că modestia înseamnă mult mai mult decât modul cum se îmbracă o femeie.
Pavel spune, “Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Rom.12:1). Este evident de aici că noi suntem preţioşi. Suntem importanţi în ochii lui Dumnezeu. Altfel jertfa vieţilor noastre ar fi total inacceptabilă în faţa Lui. Dacă trupul tău este o jertfă acceptabilă în faţa lui Dumnezeu, atunci faptul că-ţi tratezi trupul cu respect este de asemenea important în faţa Lui.
Versetul 3 spune, “Să nu ai despre tine însuţi o părere mai înaltă decât se cuvine.”
Cu alte cuvinte, o jertfă este primită de Dumnezeu doar câtă vreme este pe altar. Când este prezentată lui Dumnezeu, atunci îşi îndeplineşte menirea. Luarea ei înapoi sau revendicarea ei din nou pentru tine după ce a fost pusă odată pe altarul lui Dumnezeu, înseamnă o atitudine arogantă şi îndrăzneaţă de proprietar; într-un asemenea caz jertfa trupului tău îşi pierde sensul şi în consecinţă şi valoarea.
Aşadar, eu găsesc un sens şi o explicaţie bună în predarea mea ca sacrificiu sub proprietatea şi domnia lui Isus Hristos. Când îmi iau trupul şi viaţa în propriile mâini, îmi pierd sensul şi valoarea; viaţa mea devine o căutare fără sfârşit după moduri în care să mă conving pe mine însumi şi lumea din jur de semnificaţia mea proprie.
Modestia nu se îngâmfă, ci este cu adevărat umilă. Cel lipsit de modestie spune prin comportamentul, prin îmbrăcămintea şi prin atitudinea sa, tuturor în general şi mai ales sexului opus, “Priviţi la mine. Eu sunt cel important în locul acesta.”
v
Trecând prin faţa oglinzii înalte, Kristy s-a examinat cu atenţie. A rămas blocată de ce vedea. Era foarte drăguţă, dacă nu chiar frumoasă. Poate mai mult decât doar frumoasă, Kristy era bogată şi frumoasă.
Părul îi era exact aşa cum şi-l dorea, deşi era tot timpul nemulţumită de el. Bluza îi era evident scumpă şi la modă. Cei doi nasturi de sus erau descheiaţi, iar lanţul de aur împletit care îi împodobea cu delicateţe gâtul frumos stătea pe partea de sus a pieptului ei. La capătul lanţului atârna o cruce de şapte sute dolari, cu un mic diamant foarte frumos. Tatăl ei se plânsese că era prea scump pentru o adolescentă, dar mama ei intervenise pentru ea cu succes, ca de obicei. La urma urmei, aniversarea de şaisprezece ani a unei fete are loc doar odată. Nu se putea spune că tatăl ei nu-şi permitea o aşa cheltuială.
Kristy şi-a descheiat şi al treilea nasture, dând la iveală o formă bine definită. Adolescenta şi-a încreţit fruntea, şi-a mişcat năsucul şi şi-a făcut buzele botic, într-o strâmbătură nostimă cu care fermeca în mod constant pe cei mai mulţi bărbaţi, dar şi pe unele femei. Şi-a reîncheiat nasturele, şi-a strâns buzele din nou şi în final a desfăcut din nou nasturele şi a desfăcut marginile bluzei încă foarte puţin.
Crucea arăta absolut ispititor pe pieptul ei. Aşa, acum era mai bine. De fapt, crucea trebuia se se vadă. Era un cadou primit cu ocazia zilei de naştere. La urma urmei, era o cruce, şi în oraş se ştia foarte bine că familia ei era o familie cu vază la Biserica Întâi. Nu-i era ruşine de asta. Şi-a dat capul pe spate, şi-a corectat postura şi s-a întors pe loc, ieşind din toaleta fetelor în holul pustiu.
Din câţiva paşi Kristy a ajuns la uşa sălii în care se făcea panoul de graduare. Colegii ei erau în sală. Ştia că lucrau deja acolo de treisfert de oră şi că probabil o vor certa. Cu mâna pe clanţa uşii, şi-a afişat atent pe faţă zâmbetul ei cel mai fermecător, absolut sigură de efectul pe care-l va avea.
A împins uşa şi a intrat înlăuntru cu paşi de dans, aruncându-şi cu nonşalanţă poşeta pe o masă din apropiere.
“Îmi pare rău de întârziere,” a ciripit ea către toţi, la general.
“Nimic nou în asta!” i-a răspuns Carl “Prostănacul.”
L-a străpuns cu privirea ei cea mai rănită dar n-a zis nimic, aşteptând ca alţii s‑o apere. Dar n-au făcut-o. În schimb, şase din colegi continuau să lucreze de parcă nici n-ar fi remarcat prezenţa ei.
“Salut, Kristy,” i-a spus Elizabeth, responsabila lucrării. Au urmat încă câteva saluturi cu jumătate de gură. Kristy a oftat la o aşa atitudine. Încercau s-o pedepsească pentru că a venit târziu?
“Ei bine, văd că n-aveţi nevoie de mine,” a mormăit ea iritată.
“Ba avem nevoie de tine,” i-a răspuns Elizabeth răbdătoare.
“Există suficient de lucru pentru toţi. Nu vrei să tai frumos fotografiile de pe masa aceea?”
“OK,” i-a răspuns Kristy încet. Nu-i plăcea de Elizabeth asta. Elizabeth era într-un fel drăguţă, dar nu se preocupa destul de modul în care arăta. Elizabeth era ceea ce tatăl lui Kristy ar fi numit o “adevărată mică doamnă.” Fraza aceasta o dezgusta pe Kristy, dar simţea că ocazional trebuie să fie văzută cu Elizabeth. Fata aceea era foarte bine văzută şi deosebit de inteligentă.
Kristy s-a îndreptat legănându-se spre masa încărcată, s-a aşezat şi s-a apucat fără chef să taie marginile fotografiilor, aşa cum i s-a cerut. Învăţase în cursul vremii că un om desculţ în mijlocul unei săli pline de oameni încălţaţi atrage întotdeauna atenţia. Se gândea că asta ar face-o să pară liberă şi fără inhibiţii. Şi-a ridicat ambele picioare şi şi-a lăsat saboţii să cadă pe podea cu un tropăit foarte satisfăcător. La acest zgomot, câţiva dintre băieţi au privit spre Kristy. Acum a fst rândul ei să-i ignore în mod studiat.
Şi-a proptit picioarele pe un scaun şi s-a lăsat pe spate, arătând foarte absorbită de tăieturile pe care le făcea. În sfârşit începea să atragă atenţia. În această poziţie cu picioarele ridicate, şi restul era evident mai expus. Şi ce dacă? Prin asta ea doar era “ea însăşi.” Ce să facă ea dacă ei se uitau?
Kristy ştia că tatălui ei nu i-ar fi plăcut această atitudine. Dacă ar vedea-o acum, s-ar supăra foc, întocmai ca atunci când apărea în pantaloni scurţi la serviciile de seară ale bisericii. Era un tată bun, dar era complet depăşit de vreme, zicea ea. În doar câteva minute trei băieţi veniseră la masa ei, doar Elizabeth, Carl “Prostănacul” şi o fată vietnameză mai stăteau separat la alta.
Tatăl lui Kristy dorea ca ea să se asemene mai mult cu Elizabeth. Nu, mulţumesc! Oricum, Kristy era creştină. Tatăl ei trebuia să fie fericit. Nu lua droguri. Doar că nu voia ca nişte reguli vechi, mucegăite, să stea în calea fericirii ei. Până la urma urmei, “unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia.” Acesta era versetul motto al grupului ei de tineret, şi ei îi plăcea.
Kristy se uita la Elizabeth, la cealaltă masă. Fata stătea tăcută, făcându-şi cu sârguinţă treaba. Oh, Elizabeth era o plicticoasă. Mai rău decât atât, Kristy ştia că din cine ştie ce motiv Elizabeth nu aproba comportamentul ei. Oare de ce? Kristy era doar una din cele mai frumoase fete din şcoală.
v
MODESTIA ŞI TRĂIREA CONTROLATĂ
Modestia ne ţine şi emoţiile sub un control adecvat. Există o lipsă de modestie emoţională care îşi permite o etalare extravagantă a emoţiilor. Pentru cei fără modestie emoţională, propria tragedie este cel mai rău lucru care s-a întâmplat vreodată cuiva. În situaţii în care o persoană echilibrată ar fi potrivit de mulţumită, cei fără modestie sunt cu totul răvăşiţi. Emoţiile se cer exprimate, însă acceptarea limitelor este cheia echilibrului. Există anumite limite în afara cărora exprimarea emoţiilor este improprie sau chiar periculoasă. Modestia nu are nevoie de o atenţie excesivă, fiindcă ea se acceptă pe sine însuşi şi se stăpâneşte. Americanii moderni şi-au făcut eroi din atleţii lăudăroşi, extravaganţi şi aroganţi. Extrem de plicticoşi în victorie, supăraţi şi dizgraţioşi în înfrângere, ei dau la iveală în competiţii şi în viaţa de zi cu zi un caracter neatins de modestie.
Modestia îl învaţă pe un băiat de treisprezece ani să nu intre pe o uşă ca o furtună. Băieţii trebuie învăţaţi că uşile nu trebuie lovite cu piciorul pentru a se deschide. Pe de altă parte, nu trebuie să înăbuşim entuziasmul copilăresc al vieţii. Modestia nu este trăire fără pasiune. Ea este pasiune controlată; este pasiunea care acceptă limitele proprietăţii.
Noi de obicei legăm modestia de îmbrăcăminte şi modă. Este ceva legalist şi nefolositor să ne întrebăm cât de scurt este ceva prea scurt sau cât de transparent este ceva prea transparent. Întrebările mult mai importante despre îmbrăcămintea modestă sunt cele care se referă la afişaj sau la dorinţa nepotrivită de a atrage atenţia. Lipsa de modestie are tot atât de multă legătură cu excesele cât şi cu obrăznicia sau tupeul. În acest sens, cineva poate avea o lipsă de modestie a tunsorii care este excesivă şi bătătoare la ochi şi atrage atenţia.
Modestia care este mofturoasă şi cu spirit de judecată, va deveni legalistă, ca să nu spunem mai mult. Este o falsă modestie acea care caută nod în papură şi critică entuziasmul tineresc, descurajând bucuria şi vitalitatea. Un astfel de fariseism este oribil şi îi leagă pe oameni.
PRINCIPII PENTRU MODESTIE
Mulţi creştini întreabă ce stil de îmbrăcăminte, de machiaj sau de coafură sunt acceptabile, dar a face o înşiruire este ceva meschin, depăşit sau cu totul nerelevant. Pe de altă parte, câteva principii pentru modestie se pot dovedi de folos.
· Fii totdeauna suspicios în legătură cu lucrurile bătătoare la ochi. Adu-ţi aminte că tu încerci să exprimi slava ordonată, decentă şi modestă a lui Dumnezeu prin felul în care te îmbraci.
· Suspectează pe loc orice capricii.
· În îmbrăcăminte, îndeosebi, încearcă să eviţi stilurile care sunt provocatoare şi care atrag atenţia asupra trupului tău.
Trebuie însă să subliniez din nou că trebuie să fie un echilibru. Sfinţenia nu trebuie să arate întotdeauna ca un lucru care a fost aruncat, cum ni s-a spus în generaţiile trecute. Convingerea interioară care ne determină să căutăm modestia cere creştinilor să privească în oglindă şi să-şi pună cu onestitate anumite întrebări: Sunt aceste haine un pic prea strâmte? Este această fustă croită prea scurt? Vor constitui aceste haine pentru alţii o ispită pe care aş putea s-o evit?
Modestia este celebrarea tăcută şi demnă a sfinţeniei intimităţii cuiva cu Dumnezeu. Recent o actriţă tânără şi-a explicat nuditatea într-un film astfel: “Dar Adam şi Eva? Şi ei au fost dezbrăcaţi în Grădina Edenului. Nici mie nu mi-e ruşine de trupul meu.”
Dar Adam şi Eva? Mai întâi, în Grădina Edenului ei nici nu ştiau că sunt dezbrăcaţi. Ce inocenţă minunată! Dacă tu te poţi întoarce la starea aceasta mai ai o singură problemă de înfruntat. Mai ai în jur de şase miliarde de oameni care nu sunt chiar aşa de inocenţi ca tine. Oricum, un lucru folosit pentru scopuri ruşinoase devine el însuşi ruşinos, şi ce este folosit pentru a trezi poftele cuiva sau a face pe cineva să se simtă vinovat, este un lucru ruşinos. Trupul nu este ruşinos şi nu trebuie folosit în mod ruşinos.
O femeie a spus despre fusta ei scurtă, “Ei bine, picioarele mele sunt ce am mai frumos, de aceea le afişez.” Fără să-şi dea seama, ea cere să fie respinsă ca persoană. Ea nu se apreciază în totalitate, ca persoană, şi nu-şi cunoaşte adevărata valoare dacă cere să fie preţuită doar pentru picioarele ei.
Dumnezeu nu este împotriva trupului. Trupul este o jertfă vie, sfântă, plăcută şi acceptată de Dumnezeu. Modestia nu încearcă să atragă atenţia nesănătoasă a altora. Ea nu doreşte să fie în centrul atenţiei. Modestia—reală, echilibrată şi sănătoasă—doreşte să-L pună pe Isus în centrul atenţiei.
Este perfect rezonabil pentru o femeie creştină să se privească în oglindă şi să zică, “Ce ar fi dacă nu m-aş machia?” Nici o femeie nu ajunge în iad datorită machiajului. Dar o femeie modestă va învăţa să se aranjeze în limitele bunei-cuviinţe.
Bărbatul modest învaţă se se privească în oglindă şi să se întrebe: “Mă simt bine aşa cum arăt, şi este Dumnezeu glorificat prin îmbrăcămintea mea?” Din bărbatul creştin nu trebuie să transpire nimic lumesc. Mai întâi el trebuie să se cerceteze pe sine însuşi, apoi garderoba şi bijuteriile sale.
Nu este legalism sau fariseism dacă un adolescent se priveşte în oglindă şi spune, “Acum, că sunt mântuit şi plin de Duhul Sfânt, eu doresc să-L slujesc pe Dumnezeu. Întotdeauna am purtat blugi strâmţi şi zdrenţăroşi. Trebuie oare să continui tot aşa?” Nu este prea mult dacă el îşi controlează întreaga garderobă şi dacă îşi revizuieşte stilul de tunsoare căutând un mod mai modest, mai reţinut şi mai controlat de viaţă.
Ar fi simplu dacă “Cele Nouăzeci şi şapte de Reguli Divine despre Modestie” ne-ar veni din ceruri. Asta credeau Fariseii că au ei. Dar greşeau şi greşeala lor a devenit legalistă şi oribilă. Modestia lor era firească, exact la fel ca lipsa de modestie a unei prostituate. Nu există astfel de reguli, fiindcă Dumnezeu nu dă astfel de reguli. În schimb, noi trebuie să luăm decizii referitoare la machiaj, îmbrăcăminte, accesorii, podoabe şi altele asemenea, ştiind că inima noastră este locuinţa Lui şi trupul nostru este o jertfă vie pentru El.
CAPITOLUL 5
MODESTIA: CARACTERUL ÎN SIMPLITATE
[i] Observaţii personale ale autorului şi cercetarea personală făcută în legătură cu James Blanchard.
Un slujitor experimentat al lui Dumnezeu a spus că, în timp ce popularitatea este o capcană în care puţini sunt prinşi, totuşi o capcană mai periculoasă şi mai subtilă este să fii faimos pentru sfinţenia ta. Faima de a fi un om evlavios este o capcană la fel de mare ca faima de a fi un om învăţat sau elocvent. Este posibil să te ţii cu conştiinciozitate chiar de obiceiurile din taină ale devoţiunii pentru a câştiga un renume pentru sfinţenie. (Cât de adevărat, şi totuşi înfricoşător, este limbajul dr. Owen- citat în Lucrarea creştină, scrisă de Bridge-: Fie ca cel ce se pogoară în groapă în pace să capete o mare reputaţie pentru religiunea lui; fie ca cel ce predică şi slujeşte pentru a-i face pe alţii mai buni decât este el însuşi şi, în acelaşi timp, uită să-şi smerească inima, să umble cu Domnul în sfinţenie şi rodnicie manifestate, iar el nu va avea un sfârsit neplăcut).
Marius Zarnescu 