v
Copilul sclav, bolnav şi ţipând, a fost încredinţat unei femei în vârstă. Nimeni—nici proprietarul plantaţiei, dl. Moses Carver, nici sclava în braţele căreia ţipa micuţul—nu vedeau nici o nădejde pentru copil. Ce nădejde mai putea fi pentru George Washington Carver, un copil afro-american născut în zilele de declin ale Războiului Civil şi orfan după ce tatăl său a murit şi mama sa a fost capturată de hoţii de sclavi?!
Primii ani ai copilului firav au fost marcaţi de o sănătate slabă, dar mental şi spiritual el era puternic. În Diamond Grove, Missouri, nu era şcoală pentru afro-americani, însă copilul a învăţat să citească singur. Orele petrecute, din proprie iniţiativă, cu ortografia, gramatica şi sintaxa, i-au adus o mare răsplată. La zece ani George Carver umbla din oraş în oraş căutând ameni care să-i satisfacă apetitul nesăţios de a cunoaşte.
Când, la vârsta de şaisprezece ani, George Carver a devenit primul afro-american admis la Iowa A & M (acum Iowa State University), educaţia lui primară era rodul hărniciei lui şi studiului propriu. Notele bune, personalitatea atrăgătoare şi o dedicare pentru a conduce prin slujire, l-au făcut în timpul colegiului o persoană plină de succes academic şi social. După absolvirea colegiului, a devenit primul afro-american admis la facultatea Iowa A & M.
Ulterior Carver a părăsit Iowa pentru a se alătura lui Booker T. Washington la Tuskegee Institute, unde a cunoscut faima internaţională pentru activitatea şi cercetările sale în agricultură. N-a fost doar pregătirea sa cea care l-a făcut îndrăgit studenţilor săi, colegilor săi şi lumii. Dedicarea sa necontenită pentru excelenţă, pentru finalizarea corectă a tuturor lucrurilor începute, a fost temelia pe care el şi-a clădit o viaţă merituoasă.
Născut sclav şi orfan, George Washington Carver a dovedit că un caracter ales poate ridica viaţa cuiva peste nivelul începuturilor ei. El a fost un om harnic care nu s‑a lăsat înfrânt de o lume întreagă de obstacole.[i]
v
v
Hărnicia în lucrurile cu mai puţină greutate este cea mai reuşită introducere către iniţiativele mai măreţe.
—SIR FRANCIS DRAKE
v
OCIETATEA CARE LAUDĂ geniile ocazionale şi dispreţuieşte pe cei harnici şi muncitori, este într-adevăr o societate perversă. Cât e de ciudat că-i stimăm pe cei dăruiţi, care sunt ce sunt fără nici un efort sau sacrificiu! Ce onoare li se cuvine lor?
Civilizaţia apuseană a pus un premiu pe talent, în timp ce relicve demodate de felul hărniciei sau sârguinţei adună praf în pieţele de nimicuri ale vremii de azi. În felul acesta cultivăm lipsa de caracter. Americanul modern priveşte munca ca pe un blestem al maselor. Meseriaşul obişnuit este luat peste picior ca un zilier fără imaginaţie, nevrednic să stea în aceeaşi încăpere cu puţinele capete încoronate ale geniilor creative, chiar dacă geniul este corupt, josnic, neproductiv şi nedisciplinat. Cel ce munceşte din greu şi cel disciplinat sunt deseori trecuţi cu vederea şi neapreciaţi, în timp ce “geniile” temperamentale şi fără caracter sunt înălţate în slăvi.
Industria americană şi-a câştigat repede o reputaţie proastă din pricina ideilor creative care nu folosesc şi a forţei de muncă leneşe şi nedisciplinate care nu produce. Industria americană este confuză din pricina propriei mitologii. Am fost învăţaţi că, în ciuda metodelor şleampăte, a dispreţului faţă de hărnicie şi muncă, şi a tacticilor pe termen scurt şi a cârpăcelilor, ingeniozitatea americană o scoate cumva la capăt în ultimele minute.
Privim dezamăgiţi la vehiculele care nu merg, la economiile şi împrumuturile care ne lasă baltă, la lucrările spirituale care nu durează şi la companiile care dau faliment. În anii ’50 industria americană râdea de eforturile jalnice ale japonezilor de a imita Apusul. Cu hărnicia orientală clasică ei s-au pus pe lucru. Va veni şi vremea cercetărilor creative şi a dezvoltării, spuneau ei. Mai târziu vom face inovaţii, dar mai întâi, susţineau ei, trebuie să muncim. Au dovedit că era adevărat ce ştiam şi noi odată: că geniul este un substitut şubred al caracterului.
În acelaşi mod, educaţia americană şi-a irosit miezul şi puterea într-o lume de vis filozofică. Secerăm acum recolta amară a unei generaţii de teorii fanteziste dar nefolositoare. Şcolile şi universităţile noastre continuă să scuipe absolvenţi care-ţi pot explica cultul peyote şi pot dansa dansuri populare africane, dar nu se pot ţine de muncă. Campusul universitar, ne spun diletanţii nedisciplinaţi, trebuie să fie o piaţă a ideilor. Ce ar fi dacă s-ar discuta ideea că hărnicia nu este ultima alternativă a oamenilor plictisitori şi fără imaginaţie, ci hărnicia este virtutea care duce la o viaţă echilibrată şi plină de succes, la o creativitate neafectată de risipă şi decadenţă?! Teoria nu poate sta în locul practicii, şi creativitatea fără caracter degenerează într-un timp foarte scurt.
Poveşti precum cea despre ţestoasă şi iepure i se par studentului modern ca antichităţi hazlii. Ţestoasa silitoare joacă acum rolul omului caraghios de muncitor într-un sistem educaţional care celebrează talentul nepăsător al iepurelui şi aruncă vina eşecului său pe societatea care n-a fost în stare să accepte un geniu apărut înainte de vreme pe scena istoriei.
Când o clasă studiază proza tulburătoare a lui Edgar Allan Poe, de ce nu sunt învăţaţi tinerii să înveţe din pieirea lui şi să capete o inimă înţeleaptă? Pe lângă delectarea cu lucrările lui Poe, ar trebui să deplângem istoriile nescrise ale vieţilor înecate în băutură. În loc să producem muzicieni tineri care doar stăpânesc concertele lui Mozart, oare nu putem cupla caracterul cu geniul, astfel încât să înfrângem demonii lui Mozart? Geniul lui Mozart trebuie recunoscut. Irosirea patetică a vieţii lui este pentru cel înţelept o atenţionare serioasă. În timp ce studiem arta lui Van Gogh, trebuie să îndrăznim să speculăm asupra capodoperelor care n-au ajuns să fie pictate din pricina desfrâului vieţii sale. Hărnicia este virtutea care ne eliberează pentru a ne împlini destinul nostru creator.
HĂRNICIA CA APLICAŢIE NEÎNTRERUPTĂ
Aplicarea neîntreruptă nu va ridica în mod necesar nivelul maxim atins de un super-performer, dar ea poate aşeza sub el o fundaţie care să minimalizeze adâncimea văilor pe care le parcurge. Mai mult, ea îl ajută pe “omul obişnuit” să-şi atingă potenţialul lui maxim. Omul harnic este un performer constant şi regulat, şi un astfel de om ajunge la sfârşitul cursei sale.
Una din slăbiciunile cele mai frecvente la cei imaturi este o uşurătate iresponsabilă în legătură cu obligaţiile lor. De exemplu, nu este ceva ieşit din comun la un creştin de altfel serios să declare foarte senin, “Trebuia să mă duc la locul meu de muncă în seara asta, însă chiar am simţit cum Duhul Sfânt îmi spune să vin aici la un studiu biblic.” O astfel de indicaţie nu a venit de la Duhul Sfânt.. Nu pune iresponsabilitatea ta în cârca lui Dumnezeu. Inima ta înşelătoare şi absenţa caracterului, te îndeamnă să preferi părtăşia la un studiu biblic împachetării mărfurilor la locul tău de muncă.
Zeloţii bine-intenţionaţi vor spune, “Eu sunt chemat la misiune. Ştiu că ar trebui să-mi anunţ plecarea cu două săptămâni înainte, ştiu că datorez ceva bani, ştiu că tatăl meu este girant pentru maşină, dar Dumnezeu îmi spune să plec pe câmpul de misiune—chiar acum!”
Nu, nu Dumnezeu îţi spune asta! Dumnezeu ne cheamă pe fiecare din noi să fim oameni harnici, serioşi, să sfârşim cu credincioşie ce am început. Dacă nu se poate avea încredere în noi ca să ne plătim datoriile, cum să aibă Dumnezeu încredere în noi ca să mântuim Africa?
Spre bine sau spre rău, noi influenţăm totdeauna prin caracterul nostru pe cei care ne sunt daţi în grijă. Aşa cum noi suntem gravaţi cu imaginea lui Hristos, la fel toate locurile peste care avem responsabilităţi trebuie să poarte ştampila caracterului Său.
HĂRNICIA CA ASCULTARE IMEDIATĂ
Hărnicia nu doar că-şi sfârşeşte lucrarea începută, ci o sfârşeşte fără întârziere inutilă. Pavel spune “la timp şi ne la timp,” adică imediat (2 Tim.4:2). A face lucrurile imediat este o virtute prin care-ţi formezi caracterul. Amânarea nu este doar o slăbiciune a personalităţii, slăbiciune cu care ne-am născut. Amânarea este şi un păcat şi un semn al alunecării, al regresului spiritual. Cei harnici s-au disciplinat să asculte de cei în autoritate, şi ascultă pe loc. Aşadar, când Dumnezeu vorbeşte, cei harnici Îl aud şi pornesc pe loc să-L asculte. Copiii trebuie învăţaţi că dacă nu ascultă de părinţii lor pe care-i pot vedea, nu vor învăţa niciodată să asculte de Dumnezeu, pe care nu-L pot vedea.
În amânare mai este încă un pericol teribil. Dacă tot amânăm diverse lucruri, vom începe să credem că şi Dumnezeu tot amână. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că Dumnezeu care este credincios va aduce judecata la timpul Său. Când se va întâmpla acest lucru, se va întâmpla dintr-o dată. Să nu îndrăznim să proiectăm încetineala noastră asupra lui Dumnezeu. Spirala descendentă a vieţii într-o societate căreia îi lipseşte hărnicia este tristă. Fiindcă autorităţile nu sunt rapide şi harnice în a pedepsi, oamenii învaţă lenea. O generaţie căreia îi lipseşte frica de autoritate devine, mai leneşă, mai puţin harnică şi serioasă cu munca. Indolenţa şi lenevia dau naştere la păcat şi răzvrătire, şi autorităţii îi lipseşte hărnicia în pedeapsă. Unor astfel de oameni mânia lui Dumnezeu li se pare nerealistă, dacă nu de luat în râs şi cel puţin evitabilă.
HĂRNICIA CA ASCULTARE EXACTĂ
Ezra 7:23 spune, “Tot ce este poruncit de Dumnezeul cerurilor să se facă întocmai [exact] pentru Casa Dumnezeului cerurilor, pentru ca să nu vină mânia Lui asupra împărăţiei, asupra împăratului şi asupra fiilor săi.”
Cu alte cuvinte, faceţi acum ce vi s-a spus, faceţi exact cum vi s-a spus, şi continuaţi să faceţi ce vi s-a spus până la sfârşit. Idila Americii cu individualismul creativ a dus deseori la dezavantaje. Lupul singuratic liber-cugetător este celebrat, în timp ce oamenii ascultători şi harnici sunt batjocoriţi.
Acum câţiva ani am luat pe un tânăr într-o călătorie misionară în Peru. Ne îndreptam spre jungla amazoniană din jurul oraşului Puerto Bermudez. Eu fusesm de multe ori acolo şi cunoşteam locul foarte bine. Cu o maşină închiriată mergeam de la Lima către La Oroya; de acolo la Tarma şi în final ajungeam în La Merced. Urma să avem o călătorie lungă, friguroasă şi plină de pericole pe timp de noapte. Din La Merced, cu un autobuz antic, urma să călătorim până în junglă în oraşul Puerto Bermudez. Aveam de călătorit mai mult de douăzeci şi cinci de ore de la Lima. O călătorie înfricoşătoare şi teribil de obositoare. Soseam la o cazarmă singuratică din junglă, a armatei, pe la ora trei dimineaţa. Nu m-am gândit că trebuie să explic însoţitorului meu, un tânăr de douăzeci şi ceva de ani, toate motivele din spatele instrucţiunilor mele.
I-am spus doar, “Uite ce e, pune-ţi paşaportul în buzunarul de la cămaşă, ţine-l acolo, şi pune restul lucrurilor în valiză.”
Când am sosit la punctul de control al armatei la trei dimineaţa, toţi erau nervoşi şi agitaţi. Peru este o imensă zonă de pericol. Acolo în fiecare zi sunt ucişi oameni. Soldaţii sunt nervoşi. Oamenii sunt nervoşi. Nimic nu este mai înfiorător decât să vezi zece sau douăzeci de soldaţi nervoşi, obosiţi, la avanposturile lor în junglă, la trei dimineaţa. Ei sunt speriaţi de tine. Tu eşti speriat de ei. Întreaga situaţia te zgârie pe nervi.
Când ne-am zgâlţâit oprindu-ne la un stop, l-am trezit pe prietenul meu. “Haide,“ i-am spus. “Coboară din autobuz.”
Toţi cei din autobuz şi-au târât paşii încolonându-se în faţa unui căpitan care şedea la o masă. Gardieni somnoroşi stăteau cu arma în mână. Căpitanul a început să controleze şi să ştampileze docmentele de călătorie.
“Ce fac aici?” m-a întrebat băiatul.
“Trebuie să ne pună o ştampilă pe paşapoarte. Pregăteşte-l pe al tău,” i-am spus.
“Paşaportul?” m-a întrebat cu groază în glas. “Este în valiză.”
“În valiză?” m-am îngrozit eu. “Vrei să spui în valiza legată pe autobuz, sub capră?”
“Da,” s-a văicărit el, “acolo sus.”
I-am explicat calm situaţia. “Într-un minut omul de ’colo îţi va cere paşaportul. Dacă nu i-l poţi arăta, imediat soldaţii îşi vor îndrepta automatele spre tine. În acel moment eu mă voi depărta.”
A început să mă implore, “Te rog, dr. Rutland, nu mă lăsa.”
“Ţi-am spus să-ţi pui paşaportul în buzunar.”
În acel moment el a rostit acele cuvinte pe care le urăsc. “Dar am crezut…” a gemut el. “Am crezut că vor fi mai în siguranţă acolo sus.”
“Da,” i-am spus eu, “însă n-ai făcut ce ţi-am spus. Acum tu ai fi mai în siguranţă acolo sus.”
În acel moment căpitanul ursuz a mormăit, “Pasaporte.” Cu vocea tremurândă, prietenul meu a rostit, “Nu-l am,” şi a început să arate către autobuzul ponosit. Când am văzut trei arme automate ţintite spre el, m-am tras iute la o parte. A trebuit să coborâm caprele de pe autobuz, să tragem valiza jos şi să căutăm prin ea până am găsit paşaportul. Toţi din autobuz erau mânioşi pe noi. Ne blestemau şi ne înjurau. La urmă a trebui să refacem totul, să punem valiza pe autobuz şi să punem înapoi caprele. Când în cele din urmă am părăsit postul de control, era ora cinci. Ceea ce ar fi trebuit să dureze cincisprezece minute a durat aproape două ore. Soldaţii erau furioşi, oamenii erau furioşi şi eu eram furios. De ce? Din pricina a trei cuvinte fatale: “Dar am crezut…” Inventivitatea îşi are locul ei, dar virtutea mai mare este ascultarea, hărnicia în ascultare.
Un concept pe care cei imaturi nu-l pot concepe este că dacă-şi împlinesc bine slujba seculară, exact cum li se spune, acest fapt are un impact spiritual de durată asupra caracterului lor. Este o legătură între felul în care îmi fac meseria sau felul în care-mi fac curăţenie la locul de muncă şi relaţia mea cu Dumnezeu. Dacă fac lucrurile care mi se cer, dar cu neplăcere, înseamnă că hărnicia şi ascultarea nu sunt zidite în caracterul meu. Îmi îndeplinesc slujba, lucrarea se face, însă caracterul meu rămâne nemodelat. Dacă cineva crede că ascultarea şi hărnicia în lucrurile pământeşti nu are valoare spirituală, el însuşi va avea de suferit la nivelul omului său interior.
Atunci când ascultarea şi hărnicia sunt considerate neimportante, omul învaţă lecţii spirituale negative. Dacă ar fi ca Dumnezeu să-l cheme pe unul care nu are râvnă şi hărnicie, el s-ar dovedi nepotrivit. Ar putea amâna să răspundă chemării. Sau ar putea face lucrurile pe jumătate. Ar putea improviza. Până la urmă, totuşi, ar cădea la test. Ascultatea parţială este neascultare. Ascultarea întârziată este neascultare.
Caracterul implică promptitudine. Caracterul implică exactitate, a face exact cum ţi s‑a spus. Caracterul implică finalizare, a duce la capăt ce ţi s-a dat de făcut.
HĂRNICIA CA ACŢIONARE CU ATENŢIE ŞI GRIJĂ
A fi harnic înseamnă şi să exersezi grija. De exemplu, unui tânăr gestionar i se spune, “Pune în magazie aceste cinci cutii.” El poate face asta foarte repede, prompt, poate să ducă la capăt treaba care i s-a dat de făcut, să pună cutiile la locul lor, şi totuşi să greşească teribil prin faptul că în cutii nu mai rămâne nimic întreg, totul este ţăndări. În acest sens, hărnicia are de a face şi cu acţiunea dar şi cu atitudinea. Trebuie să facem totul ca pentru Domnul. Trebuie să-mi fac activitatea de la locul meu de muncă tot atât de importantă pentru mine ca şi pentru patronul meu, altfel păcătuiesc împotriva lui.
În timpul cât am fost la colegiu, soţia mea şi eu am lucrat din greu pentru a supravieţui. De multe ori am avut două-trei slujbe pentru a putea strânge taxa pentru semestrul următor. La unul din locurile de muncă, un “butic” cu de toate, mai aveam doi colegi. Unul din ei era un baschetbalist local renumit. Antrenorul i-a aranjat să primeasă slujba, pentru a mai face ceva bani în plus. El a crezut că este o glumă, aşa că se distra la serviciu. Celălalt băiat, Tom, era un pic mai redus mintal. Tom era ţinta glumelor baschetbalistului. Dar am învăţat multe privind la acel băiat retardat cum punea mărfurile în sacoşele clienţilor. Chiar dacă era un om la rând sau cincizeci, pentru el era tot una. Punea lucrurile cumpărăte una câte una, cu grijă, nelăsând graba să-i strice ritmul şi să-l facă să greşească. Nu se grăbea niciodată. Nu se agita niciodată. Nu încerca niciodată să se mişte mai repede decât ar fi trebuit pentru a-şi face munca în mod eficient.
Baschetbalistul era înalt şi foarte bine coordonat. Când voia, putea să pună cumpărăturile în pachet cu viteza unui vârtej de vânt. Putea cu o singură mână să termine mai repede ca Tom cu amândouă mâinile, cu viteză maximă. După care începea să facă maimuţăreli sau să se ducă în spate să ia o pauză, în loc să fie la locul său. Încă mai rău decât atât, era obraznic cu şeful şi cu clienţii. Rareori m-am bucurat mai tare decât atunci când l-am văzut dat afară pe starul baschetbalist. Şeful l-a dat afară chiar în faţa noastră, inclusiv a lui Tom. N-o să-l uit niciodată cum şi-a îndreptat degetul spre băiatul retardat şi i-a spus baschetbalistului, “Îl vezi pe acest băiat? Nu prea pui preţ pe el, nu-i aşa? Dar el valorează greutatea lui în aur, în timp ce tu nu valorezi nici măcar un şfanţ.”
În acel butic am învăţat o lecţie de caracter: Fii tot ce poţi să fii. Pune mărfurile în sacoşă una câte una şi fă-ţi treaba până la capăt. Fă-o bine şi fă-o cu grijă. Tom era atent cum făcea ce făcea. Voia să facă totul corect. Se simţea responsabil pentru ce făcea la butic. Umbla cu o conservă de roşii ca şi cu un copil. Baschetbalistul scăpa lăzile şi făcea să se desfacă cutiile. A meritat să fie dat afară.
Această virtute a hărniciei şi atenţiei este importantă şi în relaţiile cu alţii. Trebuie să fim sensibili cu alţii, conştienţi de ce se petrece în jurul nostru. Soţul care uită de ziua de naştere a soţiei nu este doar uituc. El nu este atent în faţa lui Dumnezeu. O scuză la o zi după eveniment nu mai valorează nimic. Greşeala a fost deja făcută.
De ce tinerilor din America [şi nu numai] le lipseşte atât de mult acel impuls spontan de a ajuta? Mama, cărând două plase de cumpărături şi o sticlă cu lapte, strigă, în timp ce se chinuie să deschidă uşa: “Mă ajută cineva?” Băiatul ei cel mare se ridică până la urmă de pe canapea, lăsă revistele aiurite din mână şi se mişcă greoi să-i ţină uşa. De ce nu sare oare să-i care plasele, fără să-i mai spună cineva?! Este pentru că niciodată n-a fost învăţat să-şi deschidă ochii şi s-o privească. El nici nu vede ce face mama sa.
Cei harnici care învaţă să fie atenţi faţă de alţii vor ajunge rareori să-şi ceară scuze ulterior că n-au avut grijă.
HĂRNICIA ÎN LUCRAREA LUI DUMNEZEU
Lipsa caracterului în lucrare este deosebit de dăunătoare. Există o aroganţă la slujitorii răsfăţaţi cărora nu le pasă de voinţa lui Dumnezeu. Această lipsă de vigilenţă spirituală la modul de lucru al lui Dumnezeu, este păcătoasă şi denotă o auto-îngăduinţă vinovată. Adormiţi la post, slabi în rugăciune, leneşi în studierea Cuvântului, ei nu pot rosti cu încredere, “Aşa vorbeşte Domnul.” Hărnicia spirituală, auzirea glasului lui Dumnezeu şi ascultarea de Dumnezeu, este un element esenţial într-o lucrare cu putere adevărată.
HĂRNICIA LA LOCUL DE MUNCĂ
Hărnicia înseamnă de asemenea a fi în gardă, atent şi cu grijă la locul tău de muncă, ca şi cum ar fi afacerea ta proprie. Ea înseamnă să limitezi întreruperile şi distracţiile.
Oamenii pot sau să stea de vorbă unii cu alţii, sau să fie atenţi la datoriile lor, la ordinele date de şefi şi la situaţia existentă. Cei harnici învaţă să sorteze informaţiile şi să reţină doar ceea ce este demn de atenţie. Cei care stau ciucure la poveşti în jurul vitrinei cu băuturi răcoritoare nu sunt nici înţelepţi, nici harnici. Unele discuţii sunt total nefolositoare. Ascultă cu discernământ, şi limitează-ţi timpul alocat informaţiilor fără rost.
HĂRNICIA ŞI ISPITA
Cel harnic va fi mai tare în faţa ispitelor surprinzătoare care vin pe neaşteptate şi distrug pe atât de mulţi. Oricine mai este surprins nepregătit din timp în timp, dar cei harnici în lucrurile lumii sunt de obicei mai harnici şi în lucrurile Duhului. Leul nu este nici pe departe în stare să sară din ascunzătoare şi să distrugă cu ispite neaşteptate pe cel atent şi harnic.
De curând am stat de vorbă cu un tânăr a cărui prietenă era însărcinată. Mi-a spus, “Nici odată n-am intenţionat să se întâmple asta!”
Evident că n-a intenţionat! Acel cuplu tânăr n-a intenţionat aşa ceva. N-au intenţionat să păcătuiască—au alunecat prin pasiune în asta. Lipsa intenţiei i-a făcut să fie prinşi într-o situaţie de imoralitate. Prin lipsa atenţiei, a hărniciei în veghere, n‑au putut evita păcatul. Biologia este o forţă teribilă. Trebuie să-i învăţăm pe tinerii noştri să-i respecte puterea şi să fie harnici şi veghetori.
Un creştin care citeşte Biblia şi se roagă în fiecare zi nu este mai în siguranţă decât un necredincios când mângâie pasional pe cineva pe scaunul din spate al maşinii. La un moment dat, pasiunea stârnită îi va fura posibilitatea de a se opri. Odată depăşit acest moment, păcatul fizic devine inevitabil. Gândeşte-te înainte la situaţie. Fii atent la posibilele pericole, şi evită-le.
Am călătorit peste tot în lume şi m-am întâlnit cu multe situaţii. N-am auzit de vreo femeie care să fi rămas însărcinată după o adunare de rugăciune! Noi alunecăm în păcat fiindcă nu veghem. De jur împrejurul tufişului ţepos, maimuţa fugărea o nevăstuică mică. Maimuţa credea că este o joacă. Dintr-o dată, haţ! nevăstuica a prins‑o de gât! O maimuţă inteligentă şi atentă nu va urmări o nevăstuică ucigaşă. Va fi prevăzătoare la pericolul situaţiei.
HĂRNICIA: CHEIA CREŞTERII
Lucrurile acestea nu sunt pentru a ne satisface orgoliul. Auto-disciplina nu este un mod de a ne sfinţi. Dumnezeu ne sfinţeşte. Totuşi, nu putem sluji pântecelui nostru în timp ce-i cerem lui Dumnezeu să ne umple de virtuţi. Dumnezeu aşteaptă să ne disciplinăm viaţa.
A.W. Tozer a spus, “Am fost atraşi pe serpentinele false ale logicii care insistă că odată ce L-am găsit pe Dumnezeu nu mai avem nevoie să-L căutăm.”[ii] Doar după ce L-am întâlnit pe Domnul putem să înţelegem ce înseamnă să căutăm cu seriozitate şi hărnicie faţa Lui.
Hărnicia este cheia trăirii pline de succes şi propăşire în lucrurile vremelnice, dar Dumnezeu foloseşte lucrurile vremelnice pentru a ne învăţa lecţii spirituale.
CE NU ESTE HĂRNICIA
Această virtute nu înseamnă un perfecţionism obsedant, neliniştitor, apăsător. Un astfel de stil neurotic de viaţă n-ar putea fi pâna la urmă decât temporar şi contraproductiv. Omul harnic obsedat şi perfecţionist, nesătul după muncă, întotdeauna incapabil să-şi atingă standardele realizabile proprii, este un obsedat, nu un echilibrat. El pierde legătura cu realitatea şi cu cei din jur. El îşi ignoră soţia, copiii şi circumstanţele reale şi limitările propriei sănătăţi. El nu este nici prudent nici precaut. El se consideră harnic în muncă, dar în realitate el este îngropat în propria sa obsesie. Să nu încurcăm obsesia cu hărnicia. Hărnicia este productivă şi durabilă.
CELE PATRU FAŢETE ALE HĂRNICIEI
Virtutea hărniciei are patru faţete:
1. Hărnicia înseamnă constanţă. Ascultarea temporară este neascultare.
2. Hărnicia înseamnă proptitudine. Ascultarea întârziată este neascultare.
3. Hărnicia este exactitate. Ascultarea parţială este neascultare.
4. Hărnicia este atenţie şi grijă. Ascultarea neglijentă este neascultare.
Hărnicia este aplicarea responsabilă, ordonată şi constantă a puterii primite de la Dumnezeu pentru împlinirea oricărei responsabilităţi încredinţate.
HĂRNICIA ŞI DEDICAREA
Cuvântul latin pentru hărnicie este diligentia. El derivă din două rădăcini care înseamnă “a alege” şi “a iubi cu toată fiinţa.” Cel harnic, deci, poate face şi poate fi fidel unei alegeri, chiar dacă aceastas este contrară preferinţelor sau cerinţelor imediate ale trupului său.
De aceea, în căsnicie, bărbatul harnic şi serios ştie că dragostea adevărată transcende atenţiile emoţionale acordate soţiei în luna de miere. Dragostea face alegeri în mod constant. Soţul iubeşte din toată inima fiindcă a ales să iubească, şi a ales să iubească indiferent de împrejurări sau situaţii. Căsniciile care depind de “simţirea” dragostei sunt cumplit de fragile. Vor exista în orice căsnicie sau relaţie momente în care romanţa lunii de miere lipseşte complet. În acele momente nu iubim pasional, ci cu seriozitate, fiindcă am ales să iubim.
Această virtute face din întreaga viaţă o acţiune a dragostei, care durează până la linia finală.
v
Autobuzul ponosit “Blue Bird” [Pasărea albastră] al şcolii Mountain High School, era un simbol al oamenilor pe care-i ducea. Vehicolul antic părea legat cu sârmă să nu se rupă. Nu era drăguţ, şi arăta ca o relicvă din altă epocă, deşi mergea destul de bine şi ajungea oriunde era trimis să meargă.
Zdruncinaţi pe scaunele vechi de culoare verde dinlăuntru, membrii micii echipe încercau de pomană să pară încrezători şi relaxaţi. Pe scaunul din faţă, antrenorul morocănos şi bătrân, Hardeman, se făcea că doarme. Avea pălăria trasă peste ochi, şi braţele încrucişate. Domnul Wheelwright, omul de serviciu foarte cumsecade al şcolii, care era dublura şoferului şi bunicul internatului, fluiera aceeaşi melodie nedefinită pe care o fluiera de ani de zile.
Copiii erau în mare parte tăcuţi, cu excepţia unor izbucniri ocazionale când câte o rachetă de salivă îşi atingea ţinta sau când o insultă rostită cu colţul gurii cerea o replică. Toţi erau intimidaţi. De fapt, erau înfricoşaţi. Niciodată nu se întâmplase, în istoria sportivă deloc glorioasă a şcolii lor, ca o echipă de atletism să ajungă în faza statală. Mulţi dintre ei nici nu văzuseră vreodată Lexington-ul. Oraşul Blue Rock din Kentucky li se părea neînsemnat acum, când priveau la imensul oraş. Se simţeau şi ei neînsemnaţi. În ciuda jovialităţii forţate, unii doreau nici să nu fi venit. Dintr-o dată antrenorul Hardeman s-a ridicat, şi-a împins înapoi pălăria şi şi-a întins braţele deapupra capului. Întorcându-se către copii, privi pe toată lungimea autobuzului ponosit. Cercetă faţa fiecăruia din copiii slăbuţi.
“Nu-i aşa că e un oraş foarte mare?” i-a întrebat.
Băieţii au încuviinţat mormăind, privind absenţi prin ferestre.
“Nu zic că vom câştiga toate întrecerile,” a continuat el. “Dar nici o şcoală din întreg statul n-a câştigat totul. Principalul este că voi sunteţi aici! Este un turneu pe bază de invitaţii, şi voi aţi fost invitaţi. Meritaţi să fiţi aici.”
“Facem tot ce putem, dom’ antrenor,” a strigat Donny.
“Da, ştiu că veţi face.” Antrenorul a zâmbit în timp ce vorbea.
“Dom’ antrenor, dar ce părere aveţi despre cursa de rezistenţă?” a întrebat Harold. “Craig este umflat acasă, are oreion.” Acest ultim comentariu, care era de fapt ceva ştiut de toţi, stârni un hohot de veselie.
“Mă bucur că ai întrebat, Harold, fiindcă am o surpriză pentru toţi. Billy va alerga în această cursă.”
Toţi ochii s-au îndreptat spre băiatul care însoţea echipa atletică. An de an Billy însoţea echipa, doar pentru a purta grijă de echipament. Billy a rânjit prosteşte de pe ultimul scaun şi a ridicat din umeri.
“Dar, dom’ antrenor…” a obiectat Cass.
“Fără nici un… dar! Fiecare din voi are proba lui. L-am întrebat, şi el a fost de acord. Aşa am hotărât, aşa rămâne.” Antrenorul şi-a strâns buzele, într-o linie fermă.
Din spate s-a auzit o voce în şoaptă, “El nu poate câştiga. Ce mai… nici nu se poate clasa între primii.”
“Nu i-am cerut să câştige sau să fie între primii. I-am cerut doar să nu abandoneze până la final” i-a răspuns antrenorul în timp ce micuţul Billy s-a întors să privească fără expresie la maşinile care treceau.
Ziua a trecut aproape cum se aşteptau. Mountain High s-au plasat pe locul trei la 100 m sprint şi pe locul patru la ştafeta de 4×100. Asta a fost. Pe când începeau să‑şi strângă echipamentul, s-a terminat şi proba de rezistenţă şi erau anunţaţi primii zece care trecuseră linia.
Era o realizare să fii pe locul zece dintr-atâţia concurenţi din întreg statul. Însă numele lui Billy nu era între cei zece.
Luminile au început să se stingă, în timp ce ultimii spectatori se îndreptau spre parcare. Băieţii de la Mountain High priveau încurcaţi la antrenorul Hardeman. Acesta gesticula înfierbântat către şeful comisiei oficiale. Cei doi vorbeau tare, aproa-pe că strigau, însă copiii nu puteau distinge cuvintele. Gloata de adolescenţi necizelaţi din Apalaşi s-a apropiat de locul certei.
“Bine!” l-au auzit ei spunând pe şeful comisiei. “Vom aprinde luminile. Dar n‑are rost. Cursa s-a sfârşit. Cheamă-l înlăuntru.”
“Nu,” i-a spus Hardeman. “Eu i-am spus să termine cursa. Lăsaţi-l s-o termine.”
“Bine, bine,” a mormăit oficialul. “Aprinde luminile,” a strigat el spre turnul de control de lângă boxa presei. “Aprinde din nou luminile!”
Doar când luminile de pe stadion sau aprins din nou, l-au zărit. La ultima turnantă era Billy. Braţele îi atârnau moi pe lângă trup. Picioarele firave de-abia se mişcau. Capul i se clătina jalnic.
Au privit la el cu neîncredere. Reaprinderea luminilor a atras atenţia ultimilor spectatori care zăboviseră la porţi, şi au început să se adune iar către pistă. Figura însingurată se mişca pe ultima linie dreaptă spre linia de final, în agonie evidentă. Rămas aproape fără suflare, băiatul se lupta la fiecare pas.
Ciucurele de spectatori a crescut, iar echipa de la Mountain High le auzea comentariile.
“Priviţi la el.”
“De ce nu abandonează?”
“N-am mai văzut aşa ceva.”
Dintr-o dată cineva a început să aplaude şi să ovaţioneze. Mai mulţi au început şi ei. Fără să dea atenţie glasurilor, Billy Rogers încerca să nu se concentreze la altceva în afară de linia de final. Picioarele îi urlau de durere. Simţea că îi venea să vomite. Dar înainta. Stângul. Dreptul. Stângul. Dreptul.
A căzut pe linia de final în braţele antrenorului. Echipa s-a adunat ca un roi în jurul lui, strigând şi sărind ca şi când ar fi câştigat Medalia olimpică de aur. Întins pe braţele antrenorului, copilul a devenit conştient de bucuria din jurul său.
“Pentru ce se bucură, dom’ antrenor?” a şoptit el.
“Pentru tine, fiule, pentru tine.”
El nu înţelegea. Ce însemna asta?
“Am terminat cursa, dom’le, aşa cum mi-aţi spus,” a răspuns el.
“Da, Billy, ai terminat-o.”
v
[ii] A. W. Tozer, The Pursuit of God [Căutarea după Dumnezeu] (Harrisburg, PA.: Christian Publications, 1948).
Marius Zarnescu 